Turism in Romania sau pe meleaguri straine?

Sa incepem printr-o scurta definitie a turismului. Ce este turismul? O calatorie in scopuri bine punctate, odihna, recreere, afaceri. Trebuie sa dureze mai mult de 24 de ore dar sa nu depaseasca un an.

Oamenii calatoresc des, unii pleaca in vacante singuri, altii cu familia, altii cu munca. Orice calatorie e bine venita, deoarece schimbam mediul inconjurator, aerul, persoanele din jurul nostru. Dar oare stim sa ne alegem corect locatia?

Romania e o tara cu multe locuri frumoase dar necomercializate. De ce? Pentru ca de cativa ani incoa ne-am obisnuit sa trecem granite la vecini, sub diverse motive, locuri frumoase, oameni noi, mancare buna, preturi accesibile, etc. Din propria experienta pot spune ca e o mare greseala. Preturile nu sunt mai accesibile, e doar entuziasmul nostru. Locurile sunt intr-adevar mai curate, dar nu mai frumoase. Iar oamenii? Pai, oamenii sunt oameni.

Pe teritoriul Romaniei se intinde un lant muntos, Muntii Carpati, inconjurat de podisuri, dealuri si campii. Care din voi ati vizitat fiecare locusor din acest lant muntos ? Eu nu am facut-o, din pacate, recunosc. Drumul e greu si anevoios, nu poti ajunge peste tot dar acolo unde o poti face, privelistea e minunata. Cati dintre voi ati fost la mare? Ati depasit zona litoralului din Constanta si statiunile aferente acesteia? Plajele acelea pustii si virgine sunt superbe, iar rasaritul e absolut minunat.

Din Moldova si pana in Dobrogea, din Ardeal si pana in Oltenia, Romania e o tara frumoasa. Strainii vin sa ne cunoasca traditiile iar noi plecam cat mai departe de meleagurile romanesti. E trist…

Winter vs Spring

Brr! M-am trezit la 12 cu frig in oase, desi in casa era cald. Eh, pai da! Simt si eu, ca matzele, frigul de afara. Ce-i cu el? De unde a venit? Ieri frig, azi frig, am auzit ca tot asa o va tine..e jumatatea lui martie, eu vreau 20 grade, iesiri in natura, gratare la iarba verde, pescuit la munte, chestii din astea.
Vreau sa aud cum imi bazaie natura de fericire, pe la urechi, sa vad cum zburda animalutele pe la soare. Cer prea mult? Vreau sa las deoparte hainele de iarna, vreau tricouri si pantaloni 3 sferturi. Vreau caldura, vreau sa ies si eu ca soparlele, la soare, sa ma incalzesc pe o piatra, in varful unui deal, munte ceva, dupa o iarna data dracului..
Nu vreau sa ma mai ascund  in localuri obscure, cautand caldura, cand n-am chef sa ma duc la cursuri, ci vreau sa-mi beau cafeaua pe terasa, sub soare si la vant caldut. Sa ma plimb prin parc, sa vin pe jos de la faculta, sa citesc o carte pe banca, sa stau pe sezlong pe balcon.
Dar nu! Nu se poate pentru ca vine iar frigul, baga-mi-as eu ceva in el!!

Ghiveci de idei

E al treilea post pe care incerc sa il scriu. De data asta trebuie sa-mi iasa. Nu stiu din ce motive dar zilele astea nu am reusit sa scriu mai mult de 4-5 fraze si nici alea prea stralucite. Urat moment, mai ales ca nu vreau sa-mi neglijez blogul.
Asadar asta e un post cu mai multe teme. Adunate 4-5 fraze cu alte 4-5 iese ceva pana la urma.
Zilele urmatoare voi pleca. Vroiam sa il iau pe Emilio cu mine dar e mai in siguranta acasa si deci, zero internet pentru vreo cateva zile. Mi-e cam frica, nu stiu cum am sa ma impac cu despartirea asta, iau in calcul si varianta ca nu o sa am taria si voi ceda. Sa vedem. Oricum o sa am parte de aer curat si peisaje rustice si poate asa, si o buna oxigenare si o fuga de cateva zile de tot ce inseamna oras, tehnologie, lucruri superficiale. Ma pregatesc cu o paturica si o carte buna, in mijlocul naturii (teoretic ca practic nu prea stiu cum o sa fie).
Sunt scarbita de stirile cu accidente, de stirile cu furturi si escrocherii. Mai nou de gripa porcina care imi provoaca scarba numai pentru faptul ca am avut parte de vaca nebuna, gripa aviara, ratele cu spume la gura si ce a mai fost. Oare numai mie mi se par ciudate bolile astea? Oare numai eu am dubii si ma gandesc la conspiratii? Ma rog. Sunt doar ganduri.
Am vazut aseara un documentar foarte interesant, despre apa. Ar fi mult de povestit insa ce mi-a placut mie in special e explicatia ca ce trimitem in lume aia primim inapoi. Intr-o lume in care invatam cum sa fim rai, egoisti, sa furam si sa ranim, sa ucidem, sa profitam, oare ce meritam in schimb? Poate sunt idealista dar tot ce vreau e sa fiu un om mai bun.
Cam atat pentru moment sa nu plictisesc cu randuri multe. Parca am depasit blocajul scrisului si nu m-ar deranja sa fie asa. Ne mai citim noi..

Ruine

Nietzsche în benzi desenate… Ce nu poate înţelege Onfray e că există fatal limite ale popularizării. Asta arată totuşi o anume mărginire de spirit, un soi de limită flou faţă de real.

       Florence Delay: ‘Stiloul şi ţigara merg bine împreună’. A ajuns curajos să spui o chestie ca asta.

       Descoperire a unei piese de Shakespeare… O ‘inedită’, după patru secole! Prostul gust al istoriei, infatigabil.

       Conferinţă dezastruoasă a lui Renaud Camus la Collège de France. La sfârşit, o doamnă în vârstă, din ultimul rând, se ridică să aplaude, bate din palme de două ori, apoi, în tăcerea generală, se aşează la loc…

       Un film de 15 minute cu Marilyn Monroe, alb-negru, în care îi face o felaţie unui tip necunoscut, a fost cumpărat de un milionar care refuză să-l facă vreodată public. Eram convins de ceva vreme că ultimele redute de discreţie, discreţie adevărată, ultimă, în raport cu forţa de invazie a lumii, se construiesc acum în lumea suprabogaţilor. Pentru că nu li se poate face nimic, sunt primii care au privilegiul să ignore haosul cleios al lumii.

       Trauma unei vieţi. Resturi, ruine.

Tu iti schimbi des tonul de apel la telefon?

Odata cu evolutia tehnologiei in materie de telefonie mobila si soneriile pentru telefoane au avansat. Daca acum 7-8 ani toate telefoanele aveau sonerii monofonice, iar cele mai avansate din acea vreme sunau polifonic, acum orice telefon isi poate seta un ton de apel, sau chiar mai multe in functie de dorintele proprietarului.
Multe telefoane vin deja cu mai multe variante de tonuri de apel sau sonerii pentru mesaje pentru a putea alege fiecare utilizator tonul de apel care ii place.
Exista unele persoane care isi seteaza cate un ton de apel diferit pentru fiecare persoana din lista de contacte pentru a-si da seama mai repede cine il suna sau daca e importanta persoana care il suna. Altii in schimb isi schimba tonurile de apel foarte des, in functie de noile melodii care le scot artistii lor preferati. Oricine isi poate lua de pe internet orice ton de apel sau rington pentru mesaje doreste, gratuit.
Zilnic apar tonuri de apel noi, de la refrene de melodii cunoscute romanesti sau straine pana la sunete ciudate scoate de diverse animale sau chiar si replici comice de prin filme sau din diverse clipuri. Asadar, iti poti schimba tonurile de apel oricand doresti, trebuie doar sa sti de unde sa le iei. Eu iti recomand un site cu tonuri de apel foarte simplu si usor de folosit: TonuriApel.com. Poti descarca oricate ringtonuri doresti, totul fiind gratuit.

Nu judec..

Mă întreb dacă agenţii obişnuiţi ai corectitudinii politice ştiu ce cuvânt pronunţă atunci când spun ‘discriminare’.
       Căci discriminare înseamnă viaţă. O definiţie ironică, dar mai corectă, a unui ins mort ar putea fi: ‘cineva care, din această clipă, nu mai e discriminat’…
       În universul viului, e un truism degradant, totul e discriminare, diferenţă opresivă, crudă, tragică, oarbă şi continuă. E cauza eficientă a vieţii. Într-o mulţime de oameni care urmăresc un spectacol, cei de înălţime medie sunt discriminaţi. Cei foarte scunzi sunt discriminaţi faţă de cei de înălţime medie; dacă nu pot ocupa locuri în faţă, nu vor vedea nimic. Ne înşelăm crezând că asta nu e materie de suferinţă; cele mai mici gesturi şi întâmplări ale vieţii îndeobşte sunt. Sexualitatea e o discriminare masivă, brutală şi continuă. Vârsta. Culoarea ochilor. Condiţia de sănătate. Inteligenţa, talentul, frumuseţea, longevitatea, genetica, mediul social, epoca istorică… Întâmplarea. Mai ales întâmplarea, curentul de hazard pur pe care pluteşte haotic totul. Pe scurt, lucrurile pe care nu le putem modifica. Şi cei înalţi, frumoşi, sănătoşi şi plini de reuşite sunt discriminaţi, pentru că nu pot, dacă ar vrea, să nu mai fie toate astea… Nu pot să nu trăiască în acest secol, să nu fie ceea ce sunt. Discriminaţi respirând, când respiră, pentru că respiră, clipă de clipă şi fără explicaţie. Ajunge o vizită într-un spital ca să-ţi dai seama: în majoritate sunt oameni care nu au, vizibil, nici o vină acolo: discriminarea e celălalt nume al vieţii.
       Nu există egalitate perfectă de la care să poţi comensura un merit. Şi oricum întâmplarea îneacă totul. ‘Meritocraţia’ e, hotărât lucru, o teză integral absurdă, de o cruzime inutilă…
       Politic, discriminarea pare şi mai de neînţeles, pentru că e dificil să-i vezi, în termeni lucizi, eficienţa. Mai întâi e o teză periculoasă din două motive simple şi pragmatice: orice ai face, conduce inevitabil la delaţiune şi infantilizare. Cam greu să trăieşti într-o comunitate infectată de ele. Suspiciune permanentă, falsificare…, nu. Dar să lăsăm pragmaticul. Trist e că abia moral, psihologic, discriminarea – cea pozitivă – e insuportabilă. Aici e un contencios foarte delicat, la care s-a reflectat prea puţin. De la ce înălţime morală îi spui unui om că e discriminat? Teza discriminării e o condescendenţă incredibilă. Martin Luther King nu cerea pentru negri locuri în faţă în autobuze pe motivul culorii pielii lor. Cu o impecabilă demnitate, el a pretins mereu, simplu, egalitate: exact atâtea drepturi, nimic mai puţin sau mai mult, ca ale albilor. N-am deviat un pic, cu aroganţă, lupta egalităţii, din anii ’60, cu acest detur curios al discriminării, născut prin ’85, din plictiseală, de albii din campusurile de la Berkeley? Discriminarea, lupta pentru şanse compensate, a luat locul splendidei, robustei, demnei lupte pentru şanse egale. Ce sunt pentru noi aceşti oameni discriminaţi, dacă le spunem că nu sunt în stare să ajungă pe locurile din faţă ale autobuzului singuri? Reflectată onest, întrebarea e totuşi teribilă. Tratăm comunităţi întregi cu o superioritate de albi majoritari şi dominatori: facilităm câteva locuri în universităţi, burse, cote etc. Cum ne scapă aroganţa implicită aici? Analizând azi, cu bună credinţă, această mutaţie, vom vedea că teza discriminării nu e decât prelungirea recesivă, socială şi rasialistă, a mentalităţii majoritar-coloniale, a vechii superiorităţi de rasă, clasă şi trib. Pentru că nu mai discriminăm direct şi opresiv, continuăm să discriminăm subtil, prin aroganţa compasiunii sistemice. Pentru că nu-i mai putem face sclavi, îi facem cerşetori. Orice, numai să nu ajungă vreodată la demnitatea de egali.

       …Sunt înclinat să nu judec niciodată aspru şi, uneori, chiar să le dau dreptate dinainte celor care urăsc. Cât îi înţeleg… Totul e nedrept, totul e absurd, fiecare colţ al lumii are tendinţa să te strivească. Regret, dar nu mi se pare nimic mai comprehensibil, în ordine umană, decât frustrarea, ura, resentimentul. În general, suntem tentaţi să deschidem gura şi să producem repede cele mai alerte neghiobii pioase despre asta. Ne întemeiem în Nietzsche, Scheler şi psihologia pop, facem două piruete şi credem că am spus ceva despre real. Regret, dar lucrurile stau altfel. În viaţă. Pentru vii, lucrurile stau altfel.
       N-am ştiut ce e sentimentul apăsător al invidiei. Am crescut în medii unde domnea, mai mult sau mai puţin, o egalitate plicticoasă şi deplină. În două împrejurări, târziu, aveam să înţeleg. Mai întâi, a fost ziua când un vecin bătrân şi destul de înţelept a făcut o remarcă tulburătoare, care m-a pus, în orice caz, pe gânduri. Eram cu un prieten în curtea casei; am vorbit o vreme despre varii prostii, după care el a plecat. Bătrânul a intrat în vorbă. Ne privise îndelung. Ne privise insistent, cu un soi de nostalgie sau suferinţă stinsă în priviri. ‘Ce avantaj aveţi că sunteţi înalţi’, mi-a zis din senin. Nu mă gândisem la asta. Nici nu cred că eram înalţi: eram doi adolescenţi normali, ca toată generaţia noastră, cu un cap peste înălţimea părinţilor, simplu determinism de alimentaţie. I-am spus că nu înţeleg. A repetat-o, aproape oftând. Când sunt într-o mulţime, mi-a explicat, la un miting, la o sărbătoare, la biserică, oamenii înalţi nu sunt nevoiţi să se ridice pe vârfuri, nu-i aşa? Sau să sară, să dea din coate, să-şi facă loc… E un avantaj. Văd totul, ei văd totul. Şi apoi, la femei… Înţeleg? Pot înţelege asta? – Nu-l privisem niciodată ca pe un om scund. Avea chiar o înălţime normală, medie. Dar strânsese atâta suferinţă. Era departe de a fi un naiv, făcuse războiul, citea lucruri subtile, reflecta, era un tip complicat şi interesant. M-a impresionat extraordinar. Niciodată nu mă gândisem la acest diferenţialism fizic umilitor. Judecând după privirea plină de suferinţă, îmi scăpase ceva esenţial.
     A doua oară a fost pe la douăzeci de ani. O conversaţie pe care, nu ştiu de ce, mi-o amintesc ca teribilă. Cunoscusem întâmplător un tip cu o infirmitate de care nici nu-ţi dădeai seama, o mână pe care nu o putea mişca şi pe care era nevoit să o ţină tot timpul în buzunar. Fusese maior de Securitate, sau aşa ceva, urmărise nu ştiu ce bandă de ţigani traficanţi de aur (?) iar aceştia, dându-şi seama, l-au înjunghiat şi l-au aruncat din trenul în mers. A căzut foarte rău, s-a târât până într-un sat, o poveste barocă, medicii l-au salvat în ultimă instanţă, i-au vindecat rana dar mobilitatea braţului nu i-au putut-o reda. Cu timpul, muşchii s-au atrofiat iar mâna, descărnată, atârna într-o mânecă în care părea că nu se află nimic. A ajuns vânzător, apoi contabil nu ştiu pe unde, apoi nevasta a divorţat de el. Acest om, destul de închis şi resemnat, mi-a spus un lucru teribil. Ştii cum mă uit la oamenii valizi? mi-a spus. O să râzi (nu râdeam), nu cred că ‘voi’ vă daţi seama. Mi se întâmplă uneori să îi urăsc. Mă gândesc că am fost şi eu ca ei. Nu-mi vine să cred. De ce eu? Câteodată mă uit la o femeie care dă restul. Cum dă ea restul. Cât de uşor îşi mişcă mâinile alea, degetele, când dă restul. Mă năpădeşte cea mai sufocantă ură, pe care nu mi-o pot controla, pentru care biata femeie n-are nici o vină, şi uneori îmi dau lacrimile. Aşa am ajuns eu? Din senin vine, din amintire. Eu nu mai ştiu cine am fost. Închipuieşte-ţi câţi oameni, în cărucioare cu rotile, ne privesc aşa. Câţi bolnavi cronic, cu condamnarea în buzunar, ne fulgeră cu privirea pe stradă fără să ştim de ce. Cum e făcută lumea asta. Ştii tu cum e făcută lumea asta? Priveşte. Spune-mi, ce e ura asta neputincioasă, nedreptatea cu care trebuie să trăieşti?
       Nu, nu ştiam. Plecând de acolo mi-am înghiţit foarte matur lacrimile.
       Bref. Toţi ne maturizăm cândva. Unii murim.

Detaliu melancolic.

.-H. Lévy sau parantezele fără sfârşit. Nu-mi displace acest tip, prin elecţie opozabilă – pentru că nu-mi place cum arată gloata care i se opune. E mai delicat decât se crede, adesea are dreptate şi nu e lipsit de merite certe în trecut. Dar dumnezeule, urmărindu-i recent o conferinţă… – ce inflaţie de vorbe, pentru a spune lucruri atât de palide. Când nu ai nimic de spus dar ai citit totul în viaţă, tragedia e că tinzi să acoperi golurile de creaţie prin corelaţii şi ornamental. Mobilizezi citate, dezvolţi cauzalităţi de care sfârşeşti prin a fi surprins, strecori anecdotică, patinezi continuu fără a transmite o singură idee fecundă, care să-ţi aparţină. Tropism năucitor de trist, cu totul inexplicabil.

       90% dintre miliardari au peste 60 de ani… Detaliu melancolic. N-avem în faţă decât prima generaţie, n-a apărut încă lumea moştenitorilor. Pe ei, cei naturaliter bogaţi, născuţi calmi, lipsiţi de cearcănele parvenirii, apucase să-i vadă Fitzgerald în anii ’20, întrezărind câteva sclipiri curioase de lume.

       Nu mi-a plăcut interviul, aproape in articulo mortis, cu Simone B. Ştiu că Dodille a insistat, că aproape nu putea face altfel etc. Totuşi, cine va şterge senzaţia de inadecvare? Nu suntem aici pentru a da ‘interviuri’ când celălalt nu mai e. Nu se poate rosti nimic, nici măcar o frază. Aţi avut împreună, s-ar părea, o viaţă. Nu-l transformi într-un singular al persoanei a III-a, pentru absolut nimeni. E realmente grotesc. Alege să taci. Cu orice preţ, să taci. A fost partea unică, autentică a vieţilor voastre. Nimeni nu va intra acolo înţelegând ceva. În general, dacă n-ai murit încă nu e cazul să te improvizezi în biograf.

       De cumpărat un număr de cărţi. Partea cea mai deprimantă a săptămânii.

Spuma auto

Odata cu venirea anotimpului rece, drumurile incep a fi din ce in ce mai murdare, indiferent ca ploua sau ninge, se face noroi pe carosabil ceea ce conduce la murdarirea masinii atat cand ne deplasam in oras cat si atunci cand iesim din acesta catre casa de vacanta.
Indiferent unde ati dobandit muradaria, daca sta o zi,doua, se va intari si va fi greu de curatat in momentul in care incercati sa spalati masina.
Pentru a spala cat mai bine si usor masina dumneavoastra,  spuma auto este ceea ce aveti nevoie. Este un detergent auto concentrat cu actiune polivalenta,ce spala si ingrijeste totodata caroseria masinii.
Detergenti auto profesionali gasiti intr o gama larga in functie de ceea ce doriti sa spalati dintre componentele autoturismului detinut : se pot utiliza pentru curatarea parbrizului, caroseriei, motorului sau a elementelor din plastic ale masinii.
In special spuma activa auto este folosita pentru curatarea si degresarea suprafetelor tari, rezistente. Avand o concentratie ridicata nu este indicat sa o folositi pentu a curata elemente sensibile din alt marterial decat cel dincare este facuta caroseria.
Cu ajutorul acestui tip de spuma auto nu mai este necesara frecarea caroseiei, spuma activa face treaba in locul dumneavoastra. Se spala  fara sa se insiste asupra locurilor murdare apoi se clateste bine si deja aveti un autoturism curat si degresat.
O data cu oferta atat de variata de pe piata si detergentii atat de performanti, spalarea masinii nu mai este un chin nici pentru dumneavoastra daca doriti sa o spalati personal, nici daca o duceti la o splatorie auto deoarece si spalatoriile sunt dotate cu astfel de detergenti incat masina sa fie protejata si usor de curatat orice varianta ati alege. Mai mult spuma activa este disponibila in mai multe  culori si arome pentru a putea alege ceea ce va place mai mult.

Hollywoodul

Hollywoodul a fost întotdeauna la stânga, în timp ce politica americană a fost mereu, indiferent de guvern, de dreapta. Asta face să nu se înţeleagă nimic din ţara aia. La nivelul culturii pop, ce se poate vedea sunt filme despre solidaritate, cu făpturi umane sensibile. Deschizi apoi televizorul: războaie, bombardamente, criză economică. La un moment dat, e inevitabil să tragi o concluzie.

Pe locul casei natale a lui Sollers s-a construit un supermarket. Din când în când se duce acolo. În magazin, încearcă să se orienteze. Undeva pe aici a fost biblioteca, aici sufrageria, aici, probabil, sala de mese. E în raionul de jucării, alături e raionul de produse alimentare…
E cel mai trist lucru pe care l-am auzit de multă vreme.

M.; ce m-a impresionat la vestea morţii câinelui său Clément a fost detaliul: a murit de inimă; făcuse câteva operaţii… Au aceleaşi boli ca şi noi.

Stilul căutat e luat drept stil, într-o cultură provincială. Stilul e un întreg, o categorie estetică subtilă care cuprinde întreaga structură a textului, nu e identificabil imediat şi nu înseamnă polisarea şi cadenţa frazei. Nu felul ‘cum sună’ un text îi atestă stilul, nu e o chestiune de ureche muzicală. Ceea ce trei sferturi dintre literaţi – şi mai ales eseiştii – cred că e ‘stil’ sunt floricelele de stil, erudiţie juvenilă şi artizanat, categorie a fonfilor solemni. Fac eforturi să-şi citească textele cu glas tare, atenţi la fiecare frază, le ‘verifică’, îşi modulează glasul… Am văzut oameni chinuindu-se apoi sincer, în viaţă, să scape de frazeologie: fără succes. Nici din conversaţie n-o mai pot scoate. Vorbesc mereu de ‘splendoarea’ nu ştiu cărui lucru etc., de parcă ar da tot timpul ochii peste cap. Tipi absolut oneşti, cu o fibră lăuntrică autentică, însă incapabili să mai facă ceva. Odată infectat de frazarea afectat-livresc-patetică, s-a terminat.
Toate astea nu sunt decât jonglerie şi pliere a batistelor de mătase.

Sa ne-amintim colindatorii

Colindatul este mai mult decat o traditie de Craciun, este modul in care fiecare crestin primeste in casa si in suflet aceasta sarbatoare. La tara de exemplu, in majoritatea zonelor, copiii merg din poarta in poarta in seara de Ajun, si colinda satenii care ii asteapta cu colaci si cozonaci calzi, abia scosi din cuptor.
Spre deosebire de oras, la sate se pastreaza inca traditiile de Craciun, precum si colindatul. Colindatul in ceata barbateasca este specific Republicii Moldova, dar intalnit si in alte zone ale spatiului romanesc.
Flacaii satului invata din timp colinde de Craciun de la batrani, iar in preajma Ajunului se organizeaza in grupuri ce poarta denumiri in functie de loc si traditie: ceata flacailor, ceata mare, roata, tovarasie, valaret sau hurdughie. Traditia spune ca ceata lor, indiferent de numele pe care il poarta, trebuie sa colinde fiecare gospodorie din sat, fara sa omita vreuna. Cu banii stransi de pe urma colindatului, tinerii sateni organizeaza in ziua a 2-a si a 3-a hore, unde invitata toti satenii.
Dupa cum spuneam, la sate traditia este mult mai bine impamantenita decat la oras unde tinerii au inceput din ce in ce mai des sa isi petreaca noptile si sarbatorile in cluburi, discoteci sau pe aiurea, petrecand fara sa mai tina cont de importanta unor zile precum Craciunul.
Din nefericire aceasta situatie este greu de  schimbat insa in ultima vreme pe internet a inceput sa apara un curent de promovare a traditiilor si obiceiurilor romanesti, in dorinta ca acestea sa nu se piarda ci sa se transmita mai departe generatiilor urmatoare.
Cautand sa gasesc mai multe informatii pe aceasta tema, am dat de niste articole super cu versuri colinde pe mamicamea.ro unele de care nici macar nu auzisem pana acum.
Mediul rural a fost mereu un spatiu de suport si continuitate pentru valorile si traditiile proprii poporului roman, insa acum, mai mult ca oricand, necesitatea...nevoia daca vreti, ne impune sa ne intoarcem la aceste valori si sa ne reamintim traditiile, aceasta comoara pentru care multe alte popoare ne invidiaza. 
Ce-ar fi sa ne intoarcem la vremurile bune de odinioara, cand nu era net, cand telefoanele mobile erau doar zvonuri iar la televizor nu erau asa multe vedete. Hai sa ne amintim cat de romani suntem si de acest Craciun si An Nou sa iesim cu totii la colindat, sa legam noi prietenii si sa le readucem la viata pe cele vechi.

Prin spitale şi arhive

Zilele acestea am vizitat mai multe spitale timişorene. Pentru a ajuta o rudă îndepărtată din Germania. Care are nevoie de o adeverinţă care să ateste că acum mai bine de 50 de ani a fost internată şi operată într-un spital din oraşul nostru.

Neştiind exact despre ce spital ar putea fi vorba şi având doar câteva indicii, am luat câteva stabilimente spitaliceşti la rând. Şoc. Şi groază. Prima oprire la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă. Puhoi de oameni. Tineri, bătrâni, bolnavi, sănătoşi, cu sacoşe, cu genţi, cu tot ce vrei. Termopane, citate din Cioran şi misiunea managerială a conducerii SCJU afişate pe un perete… Interesant. Există şi o filială BRD. Dacă ai nevoie de bani pentru doctori sau asistente, e simplu, cobori la parter, iei un credit şi ai rezolvat… Pe coridoare, puzderie de studenţi. Şi studente. Le-ai invita la un suc, da să te laşi pe mâna lor… hmm…

Arhiva e în corpul nou, la subsol. Undeva între camera compresoarelor, centrala termică şi alte camere şi cămăruţe. O bătrânică cu ochelari groşi cât fundul de borcan stă pe messenger. Şi nu mă poate ajuta, pentru că, nu-i aşa, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă s-a construit în 1973. Deci arhiva ei porneşte de la anul 1973. Nu mă poate ajuta şi nici nu ar trebui să o mai deranjez, îmi spune.

Clinica Bega. Obstetrică-ginecologie. Un jandarm soios nu mă lasă să intru. Spune că “e viroze respiratorii, e carantine”. Insist că vreau la arhivă. Arhivă nu există. Dar există un birou internări unde pot întreba. Stabilimentul e sinistru. În ultimii 20 de ani cu siguranţă nu a fost renovat, dar cred că nici curăţat sau igienizat nu a fost de mult. Te întrebi de două ori dacă să atingi vreo clanţă. Pereţii sunt murdari, jegoşi, lumina e slabă, iar feţele femeilor care aşteaptă în faţa cabinetelor par încărcate de dureri… Medici în halate albe aleargă de colo-colo, aparent fără un scop anume, şi vorbesc tare la mobile.  La subsol, cele două doamne de la biroul de internări mă poftesc afară, pentru că programul cu publicul s-a terminat. Insist. Sunt trimis la Arhivele Statului. Fără drept de apel.

Acelaşi soi de jandarm mă opreşte la uşa Arhivelor Statului. Se duce după o arhivară. Care vine îmbrăcată într-un fel de vestă de lână, moda anilor 1975. La arhive se lucrează cu lucruri vechi, nu? “Dar noi nu ţinem aşa ceva, spitalele ţin asta. Noi nu vă putem ajuta, nu, nu, sub nicio formă, nu se poate, ne pare rău…” Standard. Insist. Sunt trimis la d-na cutare de la Spitalul Municipal. La boli venerice.

Clinica municipală de boli dermato-venerice. Faţada frumos renovată. Că doar avem de a face cu una dintre cele mai vechi clădiri ale oraşului, dacă nu chiar cea mai veche. Fostul spital al Popilor Negri, de pe la 1730-1750. Curtea şi acareturile dubioase din curte par din epoca respectivă. Poate de la 1900…  La fel şi interioarele. Urc pe nişte scări de lemn, convins că sunt cele originale. Simt atmosfera de jale şi groază a unui spital din secolul al XVIII-lea. Asta, până mă împiedic într-o treaptă putredă şi mai îngustă. Caut arhiva şi dau într-un salon. Cu pacienţi în paturi. Mă retrag jenat. În sfârşit, găsesc arhiva şi pe respectiva doamnă intendent. Care îmi spune că ar putea să mă ajute, dar că trebuie să am răbdare. Ies bucuros.

Mă uit în curte. O mâţă slabă se joacă pe ceva ce a fost cândva un spaţiu verde. Mai încolo zace adormită o potaie jigărită. Pe o bancă ruptă un bărbat trăncăneşte cu două femei îmbrăcate în halate colorate strident.

Picură. Plec şi-mi aduc aminte de citatul din Cioran afişat pe holul Judeţeanului, pe care abia l-am desluşit din mulţimea pestriţă ce mişuna pe acolo… “Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni…” Aşa să fie?

Mario de pe consola in mediu online

Unul dintre cel mai populare jocuri din instoria jocurilor pentru console a trecut de ceva vreme in mediul online.Este jorba de celebrul joc Mario.  Exista pe piata mai multe jocuri Mario original , dar totusi cel care ramane cel mai indragit este primul : Mario Super Bros.
Imi aduc si acum aminte acele casete cu jocul pe care il jucam cateva ore pe zi (si asta pentru ca nu aveam voie mai mult si nu pentru ca nu mi-as dorit), pe vechile console. Imi placea atat de mult incat nu imi venea sa ma mai dezlipesc de televizor si abia asteptam ziua urmatoare pentru a putea sa imi continui aventurile. Evident ca incercam sa nu imi supar parintii, astfel incat sa nu pierd acest drept atat de drag.  O data cu aparitia PC-ului si intrarea lui in din ce in ce mai multe case, aceste jocuri Mario original, au inceput sa fie modificate si puse pe alte dispozitive, astfel incat sa poata fi jucate si pe calculator. Acestea erau adaptate astfel incat sa nu mai ai nevoie de joystick-uri si sa te folosesti de mouse si tastatura pentru a efectua comenzile.
Cu toate schimbarile care au survenit in timp, totusi Mario nu a parasit niciodata lumea consolelor, producatorii de estfel de dispozitive reusind sa il faca in continuare atragator. In acelasi timp cu evolutia consolelor s-a dezvoltat si mediul online si din ce in ce mai multe jocuri online au aparut pe piata. Daca la inceputul acestor jocuri online trebuia sa ai cont si sa platesti pentru a putea sa le joci, astazi majoritatea se pot juca gratuit. Si cum Mario este un personaj important in lumea jocurilor, nu putea sa lipseasca nici din cea online.  Aceste jocuri sunt multe si diverse , de la curse, la variantele clasice ale jocului.
Personal, din motive de comoditate si financiare, prefer sa joc aceste jocuri online, iar unele din ele sunt la fel de dragute si de antrenate ca si cele originale pentru console.

Batrinetea…drept rasplata

Se spune ca in viata niiimic fara rasplata.Si mi se pare normal dar,zice-se ca rasplata asta nu trebuie s-o astepti ca ea vine la timp Muncesti toata viata fara sa te gindesti la vreo rasplata,dar cind vezi fericirea de pe chipul celor pentru care chiar te sacrifici,esti convins ca asta e rasplata.
Nu dormi noptile leganindu-ti copiii,plingind pentru suferinta lor si,cind le vezi zimbetul de pe buzele lor,alta rasplata nu-ti maitrebuie. Ai putin timp liber miine si ,initial te gindesti sa-l folosesti doar pentru sufletul tau.Vine insa un copil si spune ca ar vrea sa manince ceva bun,celalalt vrea o camasa calcata impecabil,ceilalti vor altceva si uite-asa,timpul programat pentru tine s-a dus.Iti pare rau? Nuuuu!!!!
Zimbetul de pe fata lor,faptul ca ceea ce ai facut tu pentru ei i-a ajutat e rasplata ta.
Tu n-ai gindit-o asa,dar ea vine si e doar in sufletul tau fara ca ceilalti sa stie.
Te doare la inima de durere atunci cind stai cu miinile in apa rece si limpezesti rufe dar,ele sint rufele celor dragi si durerea e rasplatita din start.Nu gindesti ca mai tirziu miinile tale vor fi strimbe,ca picioarele tale abia se vor mai putea sprijini de sol,faptul ca trebuie sa-i inconjori de curatenie e rasplata ta. Muncesti la serviciu ore in sir,te jignesc dureros cei in serviciul carora esti,dar rasplata jignirilor si suferintelor tale este faptul ca pe banii cistigati,copiii tai vor avea ce le trebuie,ca-si vor lua o carte sau o rochita dorita,sau isi vor lua ce le trebuie la scoala. Esti in stare sa muncesti pina la epuizare sa-i faci fericiti.Nu-ti dai seama ca timpul trece,ca-ti ramine doar sufletul mare si puternic
iar trupul ramine neputincios.
Ar fi trebuit menajat trupul? Poate,dar tu n-ai putut,te-ai daruit total.
Sufleteste te-ai autorasplatit,dar ma intreb daca suferinta trupeasca,acum iti este rasplatita.
Tu nu ceri decit un zimbet de incurajare.
Tu ceri o vorba blinda.
Tu ceri acum f.putin,dar ti se da?
Te-au potopit durerile,suferinta sufleteasca e de nedescris si linga tine nu e nimeni.
Doar batrinetea…
Da,ai dreptate,ea e rasplata ta.

Tipuri de stingatoare cu pulbere presurizata permanent.

In functie de marimea si intensitatea incendiilor, sunt mai multe tipuri de stingatoare ce trebuiesc folosite pentru stingerea focului. Ele sunt impartite in 8 clase distincte, fiecare dintre ele fiind diferita fata de cealalta prin capacitatea maxima a rezervorului sau.
Ele intrunesc in principiu aceleasi caracteristice, fiind construite pe acelasi principiu, cu mentiunea ca cele din clasele mici sunt prevazute cu duza de evacuare, in timp ce cele din clasele mai mare au prevazut si un furtun de evacuare, prevazut la randu-i fie cu duza de evacuare, fie cu ajutaj de evacuare.

Clasele P1, P2 si P3 sunt stingatoare auto, cu o capacitate a rezervorului de 1, 2, respectiv 3 kilograme. Diferenta fata de cele din clasele mari, pe langa cele deja mentionate mai sus e faptul ca distanta jetului minim este de 3 metri, in timp ce la extinctoarele din clasele superioare, distanta jetului este de minim 4 metri.

Clasele P4, P6 si P9 sunt mai folosite in cladirile mai mari, fiind potrivite pentru toate categoriile de incendii. Dintre ele, clasa de stingatoare P6 este cea mai populara si cea mai folosita, in mare parte datorita faptului ca un aparat din aceasta categorie este indeajuns de usor incat sa poata fi folosit de catre oricine – rezervorul cu pulbere ecologica uscata are o capacitate de 6 kg – dar totodata indeajuns de mare incat sa dea o mana mare de ajutor in stingerea incendiilor.

P50 si P100 fac parte din categoria de stingatoare industriale, in mare parte datorita faptului ca au o capacitate de 50, respectiv 100 de kilograme, lucru care le face practice doar in cazul incendiilor mari, pentru controlarea, pe cat posibil a incendiilor. Intrucat mobilitatea unui astfel de aparat este foarte redusa, de regula se foloseste pentru stapanirea focului, pana ce masinile de pompieri ajung la locul incendiului.