Mă întreb dacă agenţii obişnuiţi ai corectitudinii politice ştiu ce cuvânt pronunţă atunci când spun ‘discriminare’.
Căci discriminare înseamnă viaţă. O definiţie ironică, dar mai corectă, a unui ins mort ar putea fi: ‘cineva care, din această clipă, nu mai e discriminat’…
În universul viului, e un truism degradant, totul e discriminare, diferenţă opresivă, crudă, tragică, oarbă şi continuă. E cauza eficientă a vieţii. Într-o mulţime de oameni care urmăresc un spectacol, cei de înălţime medie sunt discriminaţi. Cei foarte scunzi sunt discriminaţi faţă de cei de înălţime medie; dacă nu pot ocupa locuri în faţă, nu vor vedea nimic. Ne înşelăm crezând că asta nu e materie de suferinţă; cele mai mici gesturi şi întâmplări ale vieţii îndeobşte sunt. Sexualitatea e o discriminare masivă, brutală şi continuă. Vârsta. Culoarea ochilor. Condiţia de sănătate. Inteligenţa, talentul, frumuseţea, longevitatea, genetica, mediul social, epoca istorică… Întâmplarea. Mai ales întâmplarea, curentul de hazard pur pe care pluteşte haotic totul. Pe scurt, lucrurile pe care nu le putem modifica. Şi cei înalţi, frumoşi, sănătoşi şi plini de reuşite sunt discriminaţi, pentru că nu pot, dacă ar vrea, să nu mai fie toate astea… Nu pot să nu trăiască în acest secol, să nu fie ceea ce sunt. Discriminaţi respirând, când respiră, pentru că respiră, clipă de clipă şi fără explicaţie. Ajunge o vizită într-un spital ca să-ţi dai seama: în majoritate sunt oameni care nu au, vizibil, nici o vină acolo: discriminarea e celălalt nume al vieţii.
Nu există egalitate perfectă de la care să poţi comensura un merit. Şi oricum întâmplarea îneacă totul. ‘Meritocraţia’ e, hotărât lucru, o teză integral absurdă, de o cruzime inutilă…
Politic, discriminarea pare şi mai de neînţeles, pentru că e dificil să-i vezi, în termeni lucizi, eficienţa. Mai întâi e o teză periculoasă din două motive simple şi pragmatice: orice ai face, conduce inevitabil la delaţiune şi infantilizare. Cam greu să trăieşti într-o comunitate infectată de ele. Suspiciune permanentă, falsificare…, nu. Dar să lăsăm pragmaticul. Trist e că abia moral, psihologic, discriminarea – cea pozitivă – e insuportabilă. Aici e un contencios foarte delicat, la care s-a reflectat prea puţin. De la ce înălţime morală îi spui unui om că e discriminat? Teza discriminării e o condescendenţă incredibilă. Martin Luther King nu cerea pentru negri locuri în faţă în autobuze pe motivul culorii pielii lor. Cu o impecabilă demnitate, el a pretins mereu, simplu, egalitate: exact atâtea drepturi, nimic mai puţin sau mai mult, ca ale albilor. N-am deviat un pic, cu aroganţă, lupta egalităţii, din anii ’60, cu acest detur curios al discriminării, născut prin ’85, din plictiseală, de albii din campusurile de la Berkeley? Discriminarea, lupta pentru şanse compensate, a luat locul splendidei, robustei, demnei lupte pentru şanse egale. Ce sunt pentru noi aceşti oameni discriminaţi, dacă le spunem că nu sunt în stare să ajungă pe locurile din faţă ale autobuzului singuri? Reflectată onest, întrebarea e totuşi teribilă. Tratăm comunităţi întregi cu o superioritate de albi majoritari şi dominatori: facilităm câteva locuri în universităţi, burse, cote etc. Cum ne scapă aroganţa implicită aici? Analizând azi, cu bună credinţă, această mutaţie, vom vedea că teza discriminării nu e decât prelungirea recesivă, socială şi rasialistă, a mentalităţii majoritar-coloniale, a vechii superiorităţi de rasă, clasă şi trib. Pentru că nu mai discriminăm direct şi opresiv, continuăm să discriminăm subtil, prin aroganţa compasiunii sistemice. Pentru că nu-i mai putem face sclavi, îi facem cerşetori. Orice, numai să nu ajungă vreodată la demnitatea de egali.
…Sunt înclinat să nu judec niciodată aspru şi, uneori, chiar să le dau dreptate dinainte celor care urăsc. Cât îi înţeleg… Totul e nedrept, totul e absurd, fiecare colţ al lumii are tendinţa să te strivească. Regret, dar nu mi se pare nimic mai comprehensibil, în ordine umană, decât frustrarea, ura, resentimentul. În general, suntem tentaţi să deschidem gura şi să producem repede cele mai alerte neghiobii pioase despre asta. Ne întemeiem în Nietzsche, Scheler şi psihologia pop, facem două piruete şi credem că am spus ceva despre real. Regret, dar lucrurile stau altfel. În viaţă. Pentru vii, lucrurile stau altfel.
N-am ştiut ce e sentimentul apăsător al invidiei. Am crescut în medii unde domnea, mai mult sau mai puţin, o egalitate plicticoasă şi deplină. În două împrejurări, târziu, aveam să înţeleg. Mai întâi, a fost ziua când un vecin bătrân şi destul de înţelept a făcut o remarcă tulburătoare, care m-a pus, în orice caz, pe gânduri. Eram cu un prieten în curtea casei; am vorbit o vreme despre varii prostii, după care el a plecat. Bătrânul a intrat în vorbă. Ne privise îndelung. Ne privise insistent, cu un soi de nostalgie sau suferinţă stinsă în priviri. ‘Ce avantaj aveţi că sunteţi înalţi’, mi-a zis din senin. Nu mă gândisem la asta. Nici nu cred că eram înalţi: eram doi adolescenţi normali, ca toată generaţia noastră, cu un cap peste înălţimea părinţilor, simplu determinism de alimentaţie. I-am spus că nu înţeleg. A repetat-o, aproape oftând. Când sunt într-o mulţime, mi-a explicat, la un miting, la o sărbătoare, la biserică, oamenii înalţi nu sunt nevoiţi să se ridice pe vârfuri, nu-i aşa? Sau să sară, să dea din coate, să-şi facă loc… E un avantaj. Văd totul, ei văd totul. Şi apoi, la femei… Înţeleg? Pot înţelege asta? – Nu-l privisem niciodată ca pe un om scund. Avea chiar o înălţime normală, medie. Dar strânsese atâta suferinţă. Era departe de a fi un naiv, făcuse războiul, citea lucruri subtile, reflecta, era un tip complicat şi interesant. M-a impresionat extraordinar. Niciodată nu mă gândisem la acest diferenţialism fizic umilitor. Judecând după privirea plină de suferinţă, îmi scăpase ceva esenţial.
A doua oară a fost pe la douăzeci de ani. O conversaţie pe care, nu ştiu de ce, mi-o amintesc ca teribilă. Cunoscusem întâmplător un tip cu o infirmitate de care nici nu-ţi dădeai seama, o mână pe care nu o putea mişca şi pe care era nevoit să o ţină tot timpul în buzunar. Fusese maior de Securitate, sau aşa ceva, urmărise nu ştiu ce bandă de ţigani traficanţi de aur (?) iar aceştia, dându-şi seama, l-au înjunghiat şi l-au aruncat din trenul în mers. A căzut foarte rău, s-a târât până într-un sat, o poveste barocă, medicii l-au salvat în ultimă instanţă, i-au vindecat rana dar mobilitatea braţului nu i-au putut-o reda. Cu timpul, muşchii s-au atrofiat iar mâna, descărnată, atârna într-o mânecă în care părea că nu se află nimic. A ajuns vânzător, apoi contabil nu ştiu pe unde, apoi nevasta a divorţat de el. Acest om, destul de închis şi resemnat, mi-a spus un lucru teribil. Ştii cum mă uit la oamenii valizi? mi-a spus. O să râzi (nu râdeam), nu cred că ‘voi’ vă daţi seama. Mi se întâmplă uneori să îi urăsc. Mă gândesc că am fost şi eu ca ei. Nu-mi vine să cred. De ce eu? Câteodată mă uit la o femeie care dă restul. Cum dă ea restul. Cât de uşor îşi mişcă mâinile alea, degetele, când dă restul. Mă năpădeşte cea mai sufocantă ură, pe care nu mi-o pot controla, pentru care biata femeie n-are nici o vină, şi uneori îmi dau lacrimile. Aşa am ajuns eu? Din senin vine, din amintire. Eu nu mai ştiu cine am fost. Închipuieşte-ţi câţi oameni, în cărucioare cu rotile, ne privesc aşa. Câţi bolnavi cronic, cu condamnarea în buzunar, ne fulgeră cu privirea pe stradă fără să ştim de ce. Cum e făcută lumea asta. Ştii tu cum e făcută lumea asta? Priveşte. Spune-mi, ce e ura asta neputincioasă, nedreptatea cu care trebuie să trăieşti?
Nu, nu ştiam. Plecând de acolo mi-am înghiţit foarte matur lacrimile.
Bref. Toţi ne maturizăm cândva. Unii murim.
