Zilele acestea am vizitat mai multe spitale timişorene. Pentru a ajuta o rudă îndepărtată din Germania. Care are nevoie de o adeverinţă care să ateste că acum mai bine de 50 de ani a fost internată şi operată într-un spital din oraşul nostru.
Neştiind exact despre ce spital ar putea fi vorba şi având doar câteva indicii, am luat câteva stabilimente spitaliceşti la rând. Şoc. Şi groază. Prima oprire la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă. Puhoi de oameni. Tineri, bătrâni, bolnavi, sănătoşi, cu sacoşe, cu genţi, cu tot ce vrei. Termopane, citate din Cioran şi misiunea managerială a conducerii SCJU afişate pe un perete… Interesant. Există şi o filială BRD. Dacă ai nevoie de bani pentru doctori sau asistente, e simplu, cobori la parter, iei un credit şi ai rezolvat… Pe coridoare, puzderie de studenţi. Şi studente. Le-ai invita la un suc, da să te laşi pe mâna lor… hmm…
Arhiva e în corpul nou, la subsol. Undeva între camera compresoarelor, centrala termică şi alte camere şi cămăruţe. O bătrânică cu ochelari groşi cât fundul de borcan stă pe messenger. Şi nu mă poate ajuta, pentru că, nu-i aşa, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă s-a construit în 1973. Deci arhiva ei porneşte de la anul 1973. Nu mă poate ajuta şi nici nu ar trebui să o mai deranjez, îmi spune.
Clinica Bega. Obstetrică-ginecologie. Un jandarm soios nu mă lasă să intru. Spune că “e viroze respiratorii, e carantine”. Insist că vreau la arhivă. Arhivă nu există. Dar există un birou internări unde pot întreba. Stabilimentul e sinistru. În ultimii 20 de ani cu siguranţă nu a fost renovat, dar cred că nici curăţat sau igienizat nu a fost de mult. Te întrebi de două ori dacă să atingi vreo clanţă. Pereţii sunt murdari, jegoşi, lumina e slabă, iar feţele femeilor care aşteaptă în faţa cabinetelor par încărcate de dureri… Medici în halate albe aleargă de colo-colo, aparent fără un scop anume, şi vorbesc tare la mobile. La subsol, cele două doamne de la biroul de internări mă poftesc afară, pentru că programul cu publicul s-a terminat. Insist. Sunt trimis la Arhivele Statului. Fără drept de apel.
Acelaşi soi de jandarm mă opreşte la uşa Arhivelor Statului. Se duce după o arhivară. Care vine îmbrăcată într-un fel de vestă de lână, moda anilor 1975. La arhive se lucrează cu lucruri vechi, nu? “Dar noi nu ţinem aşa ceva, spitalele ţin asta. Noi nu vă putem ajuta, nu, nu, sub nicio formă, nu se poate, ne pare rău…” Standard. Insist. Sunt trimis la d-na cutare de la Spitalul Municipal. La boli venerice.
Clinica municipală de boli dermato-venerice. Faţada frumos renovată. Că doar avem de a face cu una dintre cele mai vechi clădiri ale oraşului, dacă nu chiar cea mai veche. Fostul spital al Popilor Negri, de pe la 1730-1750. Curtea şi acareturile dubioase din curte par din epoca respectivă. Poate de la 1900… La fel şi interioarele. Urc pe nişte scări de lemn, convins că sunt cele originale. Simt atmosfera de jale şi groază a unui spital din secolul al XVIII-lea. Asta, până mă împiedic într-o treaptă putredă şi mai îngustă. Caut arhiva şi dau într-un salon. Cu pacienţi în paturi. Mă retrag jenat. În sfârşit, găsesc arhiva şi pe respectiva doamnă intendent. Care îmi spune că ar putea să mă ajute, dar că trebuie să am răbdare. Ies bucuros.
Mă uit în curte. O mâţă slabă se joacă pe ceva ce a fost cândva un spaţiu verde. Mai încolo zace adormită o potaie jigărită. Pe o bancă ruptă un bărbat trăncăneşte cu două femei îmbrăcate în halate colorate strident.
Picură. Plec şi-mi aduc aminte de citatul din Cioran afişat pe holul Judeţeanului, pe care abia l-am desluşit din mulţimea pestriţă ce mişuna pe acolo… “Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni…” Aşa să fie?
Neştiind exact despre ce spital ar putea fi vorba şi având doar câteva indicii, am luat câteva stabilimente spitaliceşti la rând. Şoc. Şi groază. Prima oprire la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă. Puhoi de oameni. Tineri, bătrâni, bolnavi, sănătoşi, cu sacoşe, cu genţi, cu tot ce vrei. Termopane, citate din Cioran şi misiunea managerială a conducerii SCJU afişate pe un perete… Interesant. Există şi o filială BRD. Dacă ai nevoie de bani pentru doctori sau asistente, e simplu, cobori la parter, iei un credit şi ai rezolvat… Pe coridoare, puzderie de studenţi. Şi studente. Le-ai invita la un suc, da să te laşi pe mâna lor… hmm…
Arhiva e în corpul nou, la subsol. Undeva între camera compresoarelor, centrala termică şi alte camere şi cămăruţe. O bătrânică cu ochelari groşi cât fundul de borcan stă pe messenger. Şi nu mă poate ajuta, pentru că, nu-i aşa, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă s-a construit în 1973. Deci arhiva ei porneşte de la anul 1973. Nu mă poate ajuta şi nici nu ar trebui să o mai deranjez, îmi spune.
Clinica Bega. Obstetrică-ginecologie. Un jandarm soios nu mă lasă să intru. Spune că “e viroze respiratorii, e carantine”. Insist că vreau la arhivă. Arhivă nu există. Dar există un birou internări unde pot întreba. Stabilimentul e sinistru. În ultimii 20 de ani cu siguranţă nu a fost renovat, dar cred că nici curăţat sau igienizat nu a fost de mult. Te întrebi de două ori dacă să atingi vreo clanţă. Pereţii sunt murdari, jegoşi, lumina e slabă, iar feţele femeilor care aşteaptă în faţa cabinetelor par încărcate de dureri… Medici în halate albe aleargă de colo-colo, aparent fără un scop anume, şi vorbesc tare la mobile. La subsol, cele două doamne de la biroul de internări mă poftesc afară, pentru că programul cu publicul s-a terminat. Insist. Sunt trimis la Arhivele Statului. Fără drept de apel.
Acelaşi soi de jandarm mă opreşte la uşa Arhivelor Statului. Se duce după o arhivară. Care vine îmbrăcată într-un fel de vestă de lână, moda anilor 1975. La arhive se lucrează cu lucruri vechi, nu? “Dar noi nu ţinem aşa ceva, spitalele ţin asta. Noi nu vă putem ajuta, nu, nu, sub nicio formă, nu se poate, ne pare rău…” Standard. Insist. Sunt trimis la d-na cutare de la Spitalul Municipal. La boli venerice.
Clinica municipală de boli dermato-venerice. Faţada frumos renovată. Că doar avem de a face cu una dintre cele mai vechi clădiri ale oraşului, dacă nu chiar cea mai veche. Fostul spital al Popilor Negri, de pe la 1730-1750. Curtea şi acareturile dubioase din curte par din epoca respectivă. Poate de la 1900… La fel şi interioarele. Urc pe nişte scări de lemn, convins că sunt cele originale. Simt atmosfera de jale şi groază a unui spital din secolul al XVIII-lea. Asta, până mă împiedic într-o treaptă putredă şi mai îngustă. Caut arhiva şi dau într-un salon. Cu pacienţi în paturi. Mă retrag jenat. În sfârşit, găsesc arhiva şi pe respectiva doamnă intendent. Care îmi spune că ar putea să mă ajute, dar că trebuie să am răbdare. Ies bucuros.
Mă uit în curte. O mâţă slabă se joacă pe ceva ce a fost cândva un spaţiu verde. Mai încolo zace adormită o potaie jigărită. Pe o bancă ruptă un bărbat trăncăneşte cu două femei îmbrăcate în halate colorate strident.
Picură. Plec şi-mi aduc aminte de citatul din Cioran afişat pe holul Judeţeanului, pe care abia l-am desluşit din mulţimea pestriţă ce mişuna pe acolo… “Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni…” Aşa să fie?
